Necunoscutul Macedonski

Editat, nu de mult, de Academia Romana in doua splendide volume (peste 4000 de pagini!), comentat de Adrian Marino in Viata

(1966) si apoi Opera lui Al. Macedonski (1967), doua volume oarecum paralizante, caci sugerau exhaustivitatea si rezolvarea pentru multa vreme a unei mosteniri literare, recitit, totusi, de Mihai Zamfir, in Introducere in opera lui Al. Macedonski, 1972, sau de N. Oprea, in Alexaridru Macedonski intre romantism si simbolism, 1999, Macedonski e departe de a fi un „necunoscut". Sau, oricum, nu mai mult decat oricare autor mare la care pot reveni generatii succesive de exegeti pentru o re-citire cu alte chei. Dincolo de acest titlu stangaci - o noua lectura nu are nevoie neaparat de o scuza ori de un manifest -, cartea lui Florentin Popescu (Necunoscutul Macedonski, Ed. Fundatiei Culturale ldeea Europeana, Bucuresti, 2005, 232 pag.) tine de zona studiilor didactice, cum sunt si cartile sale despre Voiculescu ori diversele antologii pe care le-a alcatuit. E vorba, de fapt, despre un studiu onest precedat de un tabel cronologic si urmat de o consistenta antologie de texte macedonskiene (poezie, proza, nu si articolele teoreticE), plus o bibliografie extrem de selectiva. Secventa rezervata biografiei se/ne desfata retinand nu doar argumente despre „personajul" Macedonski, „deopotriva actor si intruchipare a propriei imaginatii", si decupand scandaluri prafuite de vreme ori iubiri tainice, ci si detalii pitoresti despre Bucurestiul epocii, locul devenind el insusi personaj. Secventa dedicata operei se multumeste sa repete cateva dintre locurile comune ale exegezei, intentionand mai degraba o calatorie „pe urmele" altor cititori (in capitole precum: Pe filonul traditiei, Mastile personalitatii, Precursor al prozei moderne, Scriitor europeaN) decat o rasturnare spectaculoasa si personala a portretului canonic.

Ca sa ma opresc la un singur aspect, nu sunt foarte sigura ca Macedonski „are un acut simt al naturii", oricum nu in sensul obisnuit al pastelului traditional, cum pare sa creada autorul. El „rezolva" disime-tria funciara a fiintei - trup muritor, spirit nemuritor - prin vointa de a visa. Rondelurile, de pilda, sunt materializarea acestei iesiri din real, din „cercul vietei" cel limitat, dar si din perspectiva mortii. Armonia e celebrata ca „trasura de unire" intre suflet si ceruri, absenta ei insemnand moarte. Gandul mortii este exilat, luciditatea condamnata ca izvor de rele, havuzuri, cascade de roze, portelanuri si pietre rare -intrupari alese, estete, de temporalia - exorcizeaza moartea, o pun intre paranteze. Dar si natura! La Macedonski, starea materiei poetice pare un argument al afirmatiei calinesciene: „natura omului e artificiul." Atractia catre centru a razei macedonskiene functioneaza constant ca principiu conservator. Raza va defini, de altfel, viziunea poetica macedonskiana. Vectoriala, limitata, avand o origine clara si o rigoare rece a manifestarii, raza nu poate „scanteia in afara", libertatea sa suprema si orgolioasa fiind respectarea circumferintei. Rafinata si geometrizant-impetuoasa, ea tine de clasicism, tot asa cum rigoarea sa nuda exerseaza nete sensuri moderniste. Lumina sa este moarta, rece, vesnica, radiata calm/distins/inutil de cristale, pietre pretioase, portelanuri, aur, poleiala, argint, dar si de roze, crini, poveri de liliac. O lumina minerala autentica si iluzorie ca poezia insasi le insoteste deopotriva. Exceptionalele panze dupa natura sunt, de fapt, lucrari de atelier exaltand valoarea metaforica, sticlos artificiala a acestor elemente „naturale".